Bring me the disco king

Acum cativa ani, traiam o drama sentimentala rupta dintr-o telenovela braziliana si ma chinuiam sa scriu niste versuri care sa surprinda cat mai exact momentul groapa de rahat emotional in care cazusem. Dupa cateva incercari timide de a murdari o pagina alba cu nervi scursi in cuvinte am reusit in cele din urma sa scriu cap-coada un poem-cantec ce mi s-a parut genial. Era ceva cu un mujer care fugea pe un cal negru (habar nu am unde sau de ce fugea) dupa care se dadea jos de pe cal si ma lua in brate iar eu in disperarea mea o mangaiam pe cap si-i ziceam ca e o fata de treaba si ca sa nu-si faca griji. De fapt voiam sa-i rup capul. Pana l-a urma s-a urcat din nou pe cal si s-a dus in treaba ei. In fine, in engleza suna ceva mai bine dar nu va pot oferi originalul pentru simplul motiv ca l-am aruncat la gunoi dupa ce am ascultat piesa asta:

Nu-i asa, anii au trecut, durerea a disparut, femeia cu calu’ s-a dus iar eu am redescoperit azi cantecul ce m-a impins de la spate sa-mi arunc la gunoi ditamai creatia lirica. I would have been fucking famous by now if it wasn’t for David frickin’ Bowie!